un moment de melancolie

Simfonia Dragostei

Bogdan Ilin





În departari aud vibrând

o simfonie,

Sunet de viori

ca vântul ce adie,

Rasunând pe munti

si dealuri vestejite

Ca sa mântuiasca

inimi rastignite.



Cânta-n seninul amiezii

si în miezul noptii,

Cade ca o ploaie

pe mormântul Mortii,

Prin piatra sa razbata

în batai de sânge

O inima,

în ea veninul nu mai curge.



Ca briza marii

vine în valuri cu vuiet

Sa-mi stinga argintul

din ochi si din suflet,

Cu-ale ei acorduri

maiastra simfonie

Norii îi împrastie

si Luna reînvie;



Luna pe ceru-mi

însângerat de apusuri

În lumea asta plina

de fluxuri si refluxuri

Nascute în Soare,

ucise pe Pamânt

De laica deceptie,

al viselor mormânt.



Dar toate-acestea sunt

scaldate-acum în viata,

Dincolo de gheata

am aflat Speranta,

Dincolo de Moarte,

de sânge, de noroi

Simfonia-mi cânta

pâna-n Viata de Apoi





Când ai plecat

Emma Brad





cînd ai plecat

din gîndurile mele

ai smuls simfonia iubirii

si betia culorilor si

am ramas singura

toata noaptea am privit în gol.

mi-e atît de frica



tu stii

de cînd ai plecat

visele mele

au ramas pustii dimineata

pe unde trec

vad zîmbetul tau

într-o mansarda

aproape de cer



eu stiu

tu vrei sa crezi

ca eu am plecat prima si

ti-ar fi placut sa-ti fac cu mîna

de la fereastra vagonului de dormit

se vad umbre



peste umar

frînturi de amintiri nostalgice trec

tinîndu-se de mîna.

si-n urma lor am învatat sa scriu

pe ape..



Din leagăn în mormânt
Laurenţiu Danu


Racoarea diminetii în mantia-i de vise
trupu-mi amortit îl cuprinde,
purtându-l pe imaginare meleaguri;
virtuale plasmuiri; aceleasi,
de mii si mii de veacuri.

Calea ce am ales s-o urmez,
damnat la viata vesnica
de dincolo de moarte:
o faptura desprinsa, parca,
din basme,
un nenorocit pribeag, în noapte.

Inger decazut din gratia divina,
îmi par, adeseori, cersind lui Hades
sa rupa al meu vietii fir,
implorând pierduta mila.

Intuneric e în sufletu-mi sfâsiat,
clipa dupa clipa, de viile amintiri
ce trupu-mi au purtat
in lumea lor, de amare amagiri.

In haos ma zbat neîncetat,
în urlet de lup înfometat,
cu a mea patima ce moarte n-are,
nici dincolo de mormânt.

Patima ce-mi arde trupul
ca un foc viu,
damnat sa exist, dar sa nu fiu
astrul ei pe cerul înnorat,
ci doar o umbra în al meu regat,
pustiu, si înghetat.

In nemarginitul ocean al timpului
îmi scald trupul vlaguit,
de mult prea multa asteptare.
Gol sufletul îmi simt,
copil naiv, în desert parasit.

Plânsul cristalin -
al inocentei feeric basm,
tu, Soarta, mi-ai rapit,
lasându-mi doar al existentei
blestemat cuvânt:
Viata;
din leagan în mormânt.